Călătoria mea cu psihologia a început la 13 ani, cu o scenă dintr-un film american: o femeie îmbrăcată toată în roșu, în costum elegant și cu pălărie, cobora dintr-o mașină roșie și intra în cabinetul ei de psihologie. Așa am aflat că există psihologi. Și tot atunci mi-am dat seama cât de bine mi-ar fi prins să întâlnesc unul.
Nu aveam acces la un astfel de om. Așa că mi-am promis că, atunci când voi fi mare, voi deveni eu psiholog și voi crea un program pentru adolescenții aflați în situații asemănătoare cu a mea. N-am știut pe atunci cât de întortocheat va fi drumul până aici.
Am ieșit dintr-o relație abuzivă și mi-a luat un an și jumătate până să încep să mă simt din nou om.
Psihologia a rămas firul care m-a însoțit, chiar și atunci când viața mă purta în alte direcții. Profesional, am trecut prin domenii diferite și am luat-o de la capăt de mai multe ori. De fiecare dată am învățat ceva despre oameni, despre mine și despre cum te ridici când drumul pe care îl știai nu mai există. Mai târziu, m-am mutat singură la Viena și am luat-o, încă o dată, de la capăt.
Înainte să însoțesc alte persoane, am trecut eu însămi prin propriul proces de lucru cu mine. Am vrut să înțeleg nu doar din cărți ce înseamnă să te așezi în fața unui om, să te simți în siguranță și să începi să faci ordine în ceea ce doare.
Am studiat psihologia, nutriția, dezvoltarea personală și sănătatea holistică. Nu pentru că mi-a plăcut să adun diplome și teorii, ci pentru că am vrut să înțeleg ce ni se întâmplă și cum putem trăi altfel.
La 27 de ani, o profesoară ne-a întrebat: „Cine ești tu?” Am început să înșir roluri. Femeie. Studentă. Fiică. Toate adevărate și toate incomplete. Astăzi știu că omul nu este doar suma rolurilor lui. Și știu că, uneori, trebuie să desfaci „bălăriile” minții pe bucățele ca să vezi ce este al tău, ce ai cărat pentru alții și ce alegi mai departe.
Nu vorbesc despre a o lua de la capăt doar din cărți. Am făcut-o de mai multe ori. Astăzi sunt omul pe care mi-aș fi dorit să-l întâlnesc.